Supa de “păstăi”

În Maramureş, acel Maramureş pe care Mioara l-a cunoscut, l-a îndrăgit şi l-a adoptat ca pe adevăratul ei cămin, "păstăi" se cheamă ceea ce noi numim fasole verde, de fapt fasolea aceea cu păstăi late, galbene.
Supa despre care vorbim se poate face şi cu alte soiuri de fasole  -  cu cea rotundă sau cu cea de culoare verde, dar, parcă, nu e la fel de savuroasă.
Şi mai trebuie să ştiţi ceva, înainte de a va apuca să o gătiţi: dacă vă temeţi că niţică slănină prăjită o să vă influenţeze valorile colesterolul, mai bine hotărâţi-vă să preparaţi altceva, căci, da, putem înlocui slăninuţa prăjită  cu ulei, dar nu vom avea aceeaşi plăcere!

Pentru 6-8 porţii, avem nevoie de:
o oală de 4-5 l
1 kg de fasole
frunză de ţelină
frunză de pătrunjel
4-5 căţei de usturoi
250 g smântână
2-3 linguri de făină
1 linguriţă de boia dulce de ardei
o bucată de slănină afumată (cam 150 g) sau, precum spuneam,
ulei de floarea soarelui (în nici un caz ulei de măsline)

Umplem oala până la jumătate cu apă şi o punem la fiert cu o linguriţă de sare. Între timp, curăţăm fasolea verde şi o mărunţim, după dorinţă, în jumătăţi sau în sferturi. Aruncăm fasolea în apa clocotită şi, când e aproape gata, adăugăm, într-un mănunchi legat cu aţă, frunza de ţelină şi cea de pătrunjel, pe care le vom scoate după ce a fiert fasolea.
Trecem apoi la realizarea binecunoscutului şi, în ultimul timp, mult temutului rântaş.
Curăţăm  usturoiul, îl presăm, ca pentru mujdei, şi îl amestecăm cu un pic din zeama în care au fiert păstăile.
Într-o tigaie destul de adâncă topim slănina,  la foc potrivit, fără să o ardem, şi, în untura obţinută, adăugăm făina, pe care o amestecăm uşor, până prinde culoare, dar tot fără să se ardă. Reducem apoi  focul, adăugăm boiaua şi câteva polonice de zeamă de fasole, toată smântâna şi usturoiul.
Amestecăm continuu, adăugând lichid,  până obţinem o pastă consistentă, dar fluidă. Turnăm rântaşul astfel obţinut în oala  mare cu supă şi lăsăm totul să  mai fiarbă cam 10-15 minute la foc mic.

Supa de păstăi (consistentă şi hrănitoare) se serveşte, de regulă,  ca fel principal, urmat de un aluat de casă, cum ar fi clătite sau papanaşi, şi este mult mai bună decât îşi poate imagina cineva care n-a avut privilegiul de a o gusta.

Mioara a învăţat această supă de la soacra ei, pe care am cunoscut-o şi eu, şi pe care o văd parcă şi acum cu ochii minţii, stând în pragul uşii şi urându-mi: “Bine ai venit la noi!” O femeie harnică şi  pricepută, soacra Mioarei, care a condus o gospodărie mare şi a crescut patru băieţi!